.jpg)
Fulg cu vise de vanilie
Prolog
Atârnând între pământŞi veşnicie, mă agăţ
De ţărână şi de viaţă.
S-ar zice că viaţa e rezultatul interacţiunii dintre atomi, că viaţa a fost creată de o putere supranaturală. Teorii, teorii, teorii… Un lucru cert, însă, e acela că trăim, existăm şi ne numim Oameni.
Are şi el, omul, multe definiţii, însă toate duc la un scop al acestuia : ,,Dobîndirea fericirii”, deşi fericirea nu e o destinaţie, ci un mod de a trăi, deşi fericirea este o recompensă dată celui care nu a căutat-o.
Nu sunt mai curată decît apa, nu sunt mai bună decît lumea, dar sunt fericită. De ce? Pentru că pot să merg pe ambele picioare şi să simt mîngîierea rocilor, pentru că am două mîini şi pot îmbrăţişa sufletele-mi dragi, pentru că am chipul integru şi pot să adulmec, să admir frumuseţea, pentru că nu sunt singură. Aşa e omul, mereu caută undeva în depărtare, fără să privească în juru-i, aici, pe-aproape, chiar lîngă el sau chiar în el, căci luptă pentru a se evidenţia, neînţelegînd că şi aşa e unic.
În general, omul e un luptător. Luptă ca să supraveţuiască. Luptă pentru dragoste şi, cel mai dureros, este că nu o înţelege. Noi, de fapt, nu înţelegem dragostea şi , zi de zi, îi aducem insulte, afirmînd că ea produce durere, suferinţă. Dar asta nu e cea adevarată, e o simplă pasiune, e o aventură amoroasă de scurt metraj sau poate lung, căreia nu-i datorăm veşnicia şi credinţa.
Sunt cucerită de fraza lui Jerome K. : ,, Există două soiuri de iubire: cea care îngenunchează şi înalţă ochii la cer şi cea care priveşte în jos şi mîngîie. Pe cea de a doua o consider mai durabilă”.
E de datoria noastră să credem, să credem în noi şi în cei din jur, aşa cum adevărul aşteaptă, doar minciuna se grăbeşte. Totuşi şteptarea nu a încîntat niciodată pe nimeni... Chiar dacă, DACĂ, ea ascunde ceva frumos şi încîntător. Suntem nerăbdători? Eu cred, totuşi, că extenuarea e cea care ne ştirbeşte din puterea de a aştepta. Suntem obosiţi de probleme, suntem obosiţi de însăşi clipa dedicată mercantilismului indispensabil, de feţe sub mască de sticlă şi vorbe goale, fîlfîind în dezordonarea gîndului.
Cel mai dureros este atunci cînd aşteptarea te conduce la dezamăgire, demotivare. Dezamăgirea arde şi alungă încrederea, încrederea în oameni. Începi să-ţi fie frică de ei, de oameni, semnalezi în ochii lor orice picătură de nesinceritate. Astfel umbli şi cauţi un antidot, îţi reverşi disperarea în supărare şi, pentru o eventuală răzbunare, începi să fii ca ei.
Dar preţul e mare, acest pas îţi cere demnitatea şi adevăratul zîmbet, îţi cere personalitatea. Să rămîi tu însuţi, însăţi? Asta înseamnă să fii ignorat! Da! Ignorat! Însă de cei care nu te merită! Ei nu te preţuiesc pentru ceea ce eşti TU, deci ei nu sunt pentru tine. Eh, dar speranţa adună toate aspiraţiile şi înaintează spre inimă, unde spulberă, pînă la următorul incendiu, esenţa frazei : ,,Dacă nu te preţuiesc,
lasă-i!".
Mă întreb şi din ce se naşte supărarea asta, ţi s-ar părea că dintr-o neînţelegere precedată de ceartă, din trădare sau din simplul motiv că-ţi place să fii supărat! De fapt, supărarea este un rezultat al încăpăţînării noastre, este lipsa dorinţei de a exista într-o comunitate paşnică, se plictiseşte omul de prea multă înţelegere şi decide să-şi demonstreze abilităţile actoriceşti. Mai este şi supărarea un moment de reculegere în memoria bunului simţ, un moment în care vorbele goale şi frazele bătute ca cuiele în inimă ne înscriu un viitor cu păreri de rău şi mustrări de conştiinţă. De ce ne supărăm, de ce nu lăsăm divinitatea noastră interioară să coordoneze clipa? De ce…de ce…Această întrebare, aş spune, că e imnul umanităţii. Nu ne răspunde nimeni- ne supărăm; nu avem puterea să cercetăm- ne supărăm; vine iarna şi aşteptăm camuflaţi o ambianţă climatic caldă, iar cînd vine vara aşteptăm cu frică iarna şi, mereu…mereu suntem supăraţi. Totuşi... timpul limită deschide toate cărţile. Timpul limită vindecă. Dacă se lungeşte, însă, şterge vieţi din vieţile altora....
E insuportabil, uneori, să ai o viziune în detalii asupra lumii. Te privesc ca pe o stranietate, iar călătorii din abisul confuzei existenţe, cei care-şi plagiază propriile sentimente, îţi oferă caracteristici de negativist şi obsedat. Desigur că, în asemenea situaţii, ar fi obişnuit să te simţi insultat şi criticat destul de urît, însă setea de a le sparge măştile de sticlă, după cum spunea şi O.Paler, îşi pune piciorul în pragul simţirii şi spun : Hăhăiii… da-n lumea asta multe poţi să vezi şi să auzi, însă sunt doar nişte formalităţi, nu…nu e ăsta omul, hai că poţi să-l ajuţi “. Şi de la această replică interioară, răsfrînsă în fapte, eşti considerat şi mai ţicnit, cer iertare de afirmaţia-mi prea directă. Aşa că decizi să laşi totul în propriul său curs, acel ,,totul” mai înnămolit pe alocuri şi tulbur ca ochiul tău în post de sufleor nevorbitor.
Omule, lasă-ţi în voie principiile absorbite în fobii, lasă stereotipul şi frica!
Trăieşte!!!!
I
Casă, dulce casă… Regăsesc între aceşti pereţi adevărate izvoare de energie sau, poate, ei ne oferă ceea ce primesc, astfel cum noi menţinem energizanta aură, împleticind-o, clipă de clipă, cu dragoste, zîmbete, înţelegere.
Parcă mai ieri ziceam :,, Doamne, să plec în lume, că m-am plictisit aici”, iar acum, cînd îmi amintesc, mi se zvîrcoleşte conştiinţa pe fierbinţeala mustrării şi mi-o ruşine şi-un dor sufocant.
În sfîrşit, pot să-mi alint plămînii cu aerul dulce de acasă, acesta fiind cel mai superb lucru pe care ţi-l poate dărui o modestă vacanţă. Da, sunt în vacanţă şi eu zic ,,cică”, pentru că nici aici nu uită de tine rutina de liceean. Însă, aşa cum încerc să absorb multă căldură părintească, studiile mă deranjeză cel mai puţin acum.
De fiecare dată cînd sar peste pragul uşii şi-mi strecor obrajii afară, îmi apare, cu o voiciune şi zvelteţe de invidiat, căţeluşa brunetă cu plete vîlvoi, cum îi zic eu, cu numele Pufa. Pentru familia noastră, acest nume simbolizează credinţa şi fidelitatea, pentru mine – însoţitor minunat al copilăriei mele. Pufa a fost o căţea adusă în ograda bunicilor pe cînd aveam eu doar un anişor. Şi chiar atunci am permis ochişorilor ei blînzi să-şi înscrie luciul pe tot cuprinsul destinului meu. Deţinea o blană pufoasă şi albă ca floarea crinului, alungită la fiecare pas al timpului. Creşteam împreună şi împreună descopeream efemeritatea. Dar anii curgeau şi haina grea a bătrîneţii o chinuia tot mai mult, 15 ani pentru un suflet din lumea canină reprezintă un destin cercetat deja. S-a stins pe cînd eu eram în floarea adolescenţei, de fapt, acum cîteva luni. Cînd am revenit, am găsit ,,măscăriciul” în loc. Bunicul mi-a narat cum bătrîna a plecat printre nori şi mi-a făcut cunoştinţă cu Pufa a II-a. Această năzbîtioasă îi presura singurătatea cu lumină, căci bunica nu mai este printre noi de cîţiva ani. Era mijloc de octombrie cînd mi-a zis tatăl că bunicul a mers la ea, acolo sus. Iată aşa a ajuns Pufa II să-mi sară înainte din uşa casei părinteşti.
Ochişorii ei deţin aceeaşi sclipire, care mă trimite în amintiri şi copilărie, sclipirea vremilor imberbe.
Totuşi îmbătrînim…Puţini oameni ştiu să fie bătrîni, căci bătrîneţea e timpul cînd aplici înţelepciunea culeasă în tinereţe. La fiecare strop de nea topit în chipul părinţilor mei, simt cum îmbătrînesc şi eu, îmbătrînesc nu pentru că timpul îmi pudrează nasul, ci pentru că simt nevoia de înţelepciune. Şi după cum zicea Oscar Wilde : ,,Tragedia vîrstei nu e de a fi bătrîn, ci de a rămîne tînăr”.
Părinţii nu se aleg, Dumnezeu ţi-i oferă. Îi mulţumesc Celui de Sus că mi-a oferit ,,viaţa”. În mod usual, o prezentare ar începe :,, Sunt oameni simpli”, eu, însă, nu accept divizarea omenirii în pături sociale şi, nicidecum, nu sunt de acord cu formula ,,simplu”. Nimeni nu este simplu, fiecare reprezintă un întreg complex de trăsături individuale. Şi atunci cînd vorbesc despre părinţi, pot spune :,, Sunt cei pentru care-aş descoperi infinitul, sunt cei datorită cărora mă numesc Eu”. Îi regăsesc în versurile vierene :,, -Anul de naştere?/ -Cel mai tînăr an cînd se iubeau părinţii mei”. Uneori mă străbate ideea: sunt fructul unei sincere iubiri, de aceea, ştiu să preţuiesc înalta-i valoare. S-au cunoscut şi au înţeles că le este sortit să drumeţească împreună. Au devenit părinţi şi fac orice, unesc cerul cu pamîntul, pentru ca copilul lor să nu ducă lipsă de ceea ce i-ar îndestula şi înfrumuseţa traiul. Au fost şi ei copii. Tatăl meu îşi vede părinţii, de-acum, în gîndul şi amintirile sale, mama…încă mai mergem în vizită la părinţii ei, la bunicii mei, încă le simţim îmbrăţişările suave.
Copii suntem mereu, căci copilăria este inima tuturor vîrstelor. Nu am fost deloc şotioasă, dar nici fără ,,încălcări” nu s-a trecut, de cele mai deseori, le provoca curiozitatea-mi neastîmpărată. Mă aflu încîntată de ceea ce zice Ion Creangă :,, Aşa eram eu la vîrsta cea fericită şi aşa cred c-au fost toţi copiii , de cînd îi lumea şi pămîntul, măcar să zică cine ce-a zice”.Sună atît de juvenil, de o inocenţă pe care ,,maturul neemotiv” ar califica-o drept impunere de idee.
Îmi amintesc şi acum atmosfera în care mă tortura nerăbdarea. Aşteptarea bunicului de la vînătoare se transforma într-un entuziasm îngeresc, astfel cum, de fiecare dată, îmi aducea de la aşa-zisul iepure pere şi bomboane. Ochii mari îi făceam la vederea blănii de vulpe, roşcată şi stufoasă şi prea gigantică pentru mine atunci. Din vînătoarea bunicului, în dependenţă de sezon, mie-mi reveneau codiţele de iepure, atît de moi şi jucăuşe.
Încă mai simt mirosul de iarbă cosit de bunic, peste care mă trînteam şi puneam în analiză figurinele din nori. Poate de aici am senzaţia stranie că uneori mă evaporez şi, după cum îmi zice un foarte bun prieten, mă transform în abur.Pare straniu, dar te pomeneşti la un moment dat una cu nourii, simţi cum pluteşti şi laşi răcoarea vîntului să se strecoare printre firele de păr.
Nu pot să uit vizitele la stînă şi la harbuzărie. Le menţionez combinat, căci,aici, mă ducea împreună cu fiica fratelui său, Ana, adică o mătuşă de-a mea, la care ţin extraordinar de mult, îmi este şi acum în calitate de soră, o surioară mai mare. Pe aceste meleaguri ne contopeam cu natura, Măria Sa . Natura, care ne învăluia cu minune de fiecare dată cînd întindeam mîinile şi o mîngîiam, care ne proteja şi ne asculta cu ardoare discuţiile infantile, emoţionante, aşa ca între fete. Şi ne mai lua bunicul pe noi în pădurea cu floare de tei, unde avea şi cîţiva stupi de albine. Acum, cîteva zile-n urmă, am savurat o ceaşcă de ceai din floare de tei şi m-am pomenit acaparată de o moleşeală şi nostalgie extrem de plăcută.
Copilăria mea a cunoscut şi destin de medic, căci bunica mea, mama tatălui, a fost medic. De micuţă mă lua la centrul medical, puneam peste mine un halat alb, puţin cam mare, căci îmi atîrnau mînicile, şi luam loc lîngă bunica. De aici pasiunea mea, cred că voi deveni şi eu medic, îmi doresc să depun Jurămîntul lui Hipocrate.
Un loc în amintirile mele îl au copiii cu care imi petreceam timpul pe imaşul din localitate, pe unde curge un fluent al Ciulucului, noi îi ziceam ,,Acvariul satului”.
Casă, dulce casă….
II
Învăţătura îl face pe om întreg, discuţiile pregătit, scrierea exact. Învăţătura care pătrunde în suflet prin dragoste şi bunăvoinţă rămîne acolo pentru totdeauna. Învăţăm nu pentru a fi perfecţi sau a fi ,,în rînd cu lumea”, ci pentru a năpusti fluent lumină în minţile şi inimile noastre.
Faptul că învăţăm toată viaţa nu este doar o senzaţie, ci un exerciţiu zilnic, executat în numele unui viitor, unui prezent, în numele tău. Mă găsesc la etapa cînd aş putea cerceta cele învăţate şi aş putea, în linii generale, să –mi creez o viziune asupra celor care mă vor lumina încă, stropi noi, noi, avansaţi în splendoare. Mă găsesc la etapa de liceu, aici unde studiile păşesc împreună cu ţelurile mele, aici unde munca e muncă şi răsplata e răsplată.
Dimineaţă cu dimineaţă, deschid ochii şi-i ţintesc spre tavanul de pînză imaginară, albă ca motivul pentru care mă trezesc zi de zi. E locul, în care pereţii, ţintuiţi cu emoticoane şi orarul lecţiilor, ascund tainice consfătuiri de-ale fetelor, păstrează amintirea clipelor petrecute împreună, mistuie oboseala si tensiunea evenimentelor ştiinţifice. Pe coridoare paşii alternează vioi, LAŞM-iştii se pregătesc de ore. De ce LAŞM-iştii? Pentru că toate se petrec în Liceul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Ştiu la ce vă veţi gîndi acum: ,,Oho! Mamă dragă!”. Permiteţi-mi să împart această stare cu voi, dragii mei, însă ceea ce vreau să vă spun, este faptul că noi, studenţii de aici, adiţionăm starea dată cu sufletul, muzeul cunoştinţelor este lumea noastră, iar planurile măreţe – element răspîndit. Aş putea califica această comunitate drept o mare familie, nu laud, nu reclamez, dar, fiind mereu împreună, începem să colaborăm şi să prietenim fără de a ne interesa de CV-ul fiecăruia. Oricare din noi reprezintă o celulă din acest templu, însă, în ochii mei, la căpătîi se află o persoană, nu, o personalitate a cărei mărinimie depăşeşte limita absurdă a actualei societăţi, doamna Galina, directorul liceului, în faţa căreia se închină orice problemă deranjantă pentru un student, un tînăr.
În general, aici am ocazia să cunosc numeroase personalităţi în rîndul profesorilor. Fiecare este ceva total diferit, tangenţe sunt stabilite doar în măreaţa predestinare a vocaţiei dumnealor. Cel mai mult mă încîntă modul de a cerceta spiritul şi gîndul unui licean. Am găsit căldură chiar şi în inima profesorului de ştiinţe biologice, care zîmbeşte viclean la elevii ce-i poartă de frică, însă, de fapt, este un om atît de ironic şi atît de…părintesc. Nuştiu pe cît este de sincer, sau sunt eu prea tînără ca să-l înţeleg integrat în persoane abia cunoscute, însă sesizez sentimentul dat în fiecare din dascălii LAŞM-ului. După o plăpîndă conversaţie cu profesoara de limbă şi literatură română, plăpîndă căci mi-a trimis fulgi în ochi, mi-am zis: ,,Şi totuşi nimeni nu-mi va permite să fiu tristă, şi totuşi nu există plictiseală în lumea, în care nu suntem indiferenţi”.
Ore întregi petrecute în băncile lustruite, cu ochii ţintiţi la tablă de după sticla naivă a ochelarilor, cu pixul muncind cu zor pe foaia albă, cu neîntrerupte unde acustice de majoră importanţă – astea sunt perechile zilnice în liceu. O dată-n lună ne bucurăm şi de 80 minute cu profesoara de psihologie, care stoarce din noi toată energia negativă. Pe lîngă aceasta suntem implicaţi (de fapt, o facem la alegere şi după propria voinţă) în numeroase proiecte, cercuri. Dacă e să vorbesc despre mine, am repartizat tot timpul. Merg la cercurile: biologie,unde punem în legătură experimentală şi logică fenomenele corpului uman; muzică,unde notele penetrează în vasele sangvine,vibrînd prin toată fiinţa; matematică- aici cifrele înşirate pe întreaga tablă te fac să ameţeşti şi să-ţi simţi circumvoluţiunile. Paralel fac şi voluntariat – o chestie care dizolvă mercantilismul şi-ţi demonstrează cîtă importanţă ai pentru societate, fără de a-ţi implementa superioritatea de sine. Acum fac voluntariat la un Centru pentru Copii si Tineri cu dizabilităţi şi la ONG-ul MediaPoint, organizaţie ce pledează şi activează pentru o (R)evoluţie socială în Republica Moldova, locul în care ideile tale au valoare.
Centrul,însă,de care vă ziceam mai sus, a înscris în cartea vieţii mele o adevărată linie de pe cardiogramă. Cînd am mers pentru prima dată, am petrecut două ore cu tineri care nu-şi doreau altceva decît ,,să meargă, să se poată clar exprima, să fie iubiţi”, m-au emoţionat foarte mult, dar am reuşit să le zîmbesc necontenit şi să le ofer toată dragostea, căldura pe care reuşeam să o menţin atunci. Atît timp cît poţi face pe cineva fericit, nu ezita!
Parcă ieri roşeam toată de bucurie că am fost admisă şi deja e pe sfîrşite primul semestru.Nu, nu trece timpul, ci noi trecem prin el, evoluăm, ne supunem unui val de culori, urcăm trepte, care sub paşii noştri se înmulţesc la nesfîrşit. LAŞM-iştii îşi au camarazi drept cărţile, toată ziua împreună, fidelitate şi nevoie în acelaşi timp. Tezele iată-iată vor atinge mînerul uşii şi ne vor invada, însă aparenţa lor deja crează tensiune.Ne zicem reciproc: ,,Fii calm, nu sunt tezele atît de grave, e abia un început, un fleac, sunt sigur(ă) că vei reuşi !”. La o adică, poate fiecare din noi crede la fel despre sine, însă evaluarea e evaluare şi rezultatul va deţine impact asupra semnului materialist din registru, deci avem motiv de îngrijorare. Cu toate acestea, spiritul iernii deacum ne învăluie cu farmec. Plutim prin notele mirifice ale colinzilor, oferim zeci de zîmbete unui fulg ce rătăceşte uneori pe-aici, ne facem planuri pentru ultima zi înainte de vacanţă.
Împreună cu prietenele mele, colegele de cameră şi fetele din odaia vecină, ne-am încoronat imaginaţia cu o dorinţă realizabilă pentru acea zi.În primul rînd vom oferi micului nostru castel o nuanţă de sărbătoare: lumînări, clopoţei, filme de Crăciun. Şi ce fel de sărbătoare cu pletele lăsate deasupra pernii…păi sigur că nu vom dormi toată noaptea.Ah, noi fetele, atît de gingaşe şi atît de iubitoare. Dacă simţim un strop de fericire, începem să semănăm energie. Detaliile,totuşi, le lăsăm pentru acea clipă magică. Unii ar zice că ne grăbim să trăim, dar nu este adevărat. Ceea ce facem noi ar însemna o culegere de stele, le alegem pe cele mai speciale pentru noi, le atingem pe ale noastre. Am deschis ochişorii de prunc şi am văzut fulgi în ochii mamei, pentru că era iarnă. Am atins cu degetul pitic o stea din noaptea Sfîntului Vasile, o stea ce veghează sclipirea zăpezii, deci sunt un copil al iernii, o inimă ce bate în ritmul sărbătorilor de iarnă.
III
Prietenia…De fiecare dată cînd rostesc aceste litere unite plăpînd într-o linie a egalităţii şi fraternităţii, îmi apare în minte un glas de lumină ce-mi zice: ,,Nu eşti singură, dragă Doina” sau ,,Doina, păi tu eşti cu noi!!!”. Noi…asta o zic dragele mele prietene, fetele zvelte şi puternice, da, puternice, căci rămîn la fel de duioase, la fel de neprihănite, în ciuda negativismului ce le înconjoară. Ne spunem reciproc:,,Hai fetiţelor, că putem!” sau ,,Odăile 13 şi 9, sus, pentru viitor!”.Nu ne cunoaştem de atît de mult timp, dar suntem ca nişte oglinzi în care ne reflectăm reciproc sufletele.Se întîmplă să nu ne vedem măcar o zi şi atunci, cînd ne întîlnim, se-aude fraza:,,Mamăăăăă, ce dor mi-a fost”. Plîngem împreună dacă e de plîns, rîdem împreună, în hohote şi naiv, dacă înţelegem cît e de frumos să vezi lumea altfel, combinată cu nuanţele seninităţii şi speranţei.
Spun unii că nu există prietenie adevărată, că poţi fi trădată chiar şi de cel mai bun prieten.Vă zic, nu e adevărat! Nu vei fi trădat dacă tu nu vei permite acest lucru, nu trebuie să oferi spaţiu şi motiv de trădare, fii un bun prieten!Iată dezamăgirea e altceva…Să te dezamăgeşti într-o persoană la care ţineai atît de mult, pe care o numeai ,,soră de suflet” este lucru dureros, dar nicidecum trădare. O parte din vină o purtăm şi noi, căci nu ştim să facem diferenţă între făţărnicie şi sinceritate, nu ştim să detectăm negrul între bule albe. Cauza poate fi ritmul accelerat pe care l-am dobîndit în căutarea unui suflet apropiat, avem atît de multă nevoie de dragoste şi adevăr, încît nu mai vedem frontiera de diferenţiere. O altă cauză ar fi şi persoana noastră viciată de social fals, de vorbe goale şi tendinţă de plictiseală, de luptă pentru material şi atomi nefolositori. Că îngîmfată mai e şi plictiseala asta, tindem spre schimbări, spre noi areale, dar uităm şi nu ne dăm seama că trecutul a rămas cu fisură, că trecutul are nevoie de chirurgie spirituală, că am lăsat în urmă sentimente uitate care mai vor să ne atingă. Ne plictisim şi nu înţelegem că provocăm dor, că provocăm neîncheiate responsabilităţi. Cel mai dureros, după mine, este să uiţi: uiţi pe cineva să feliciţi şi acel cineva crede că nu mai ţii la el; uiţi să îmbrăţişezi şi să săruţi, apoi urmează supărare; uiţi să zici cuiva cît de mult îl iubeşti şi dai naştere lacrimilor; uiţi ce ai de făcut în importanţă şi dai de eşec, pierzi; uiţi să simţi căldură şi te rătăceşti; îţi uiţi rădăcinile şi eşti considerat străin; uiţi că ai promis ceva şi rămîi singur. Singur…De cînd e viaţa pe Pămînt,omului îi este sortit să nu fie singur, chiar dacă geniul preferă spaţiul de reflecţie în singurătatea pacifică de înflăcărare, un real neexistent, care provoacă intense năluciri, creaţie măreaţă, însă singură şi suferindă. Şi după cum zicea O.Paler : ,,Vai de cel care, după ce deschide uşa camerei seara, nu are cui spune : ,,Bună Seara” „.
Duceam lipsă de sinceră amiciţie, însă energia scumpelor verişoare Marina şi Ana ştiau şi ştiu s-o amelioreze.De cînd mă ţin minte mă văd lîngă ele. Anul trecut am fost mereu alături de Marina, am locuit împreună într-un mic apartament închiriat din orăşel, ne făceam studiile într-un liceu.Şi acum îmi amintesc fiece clipă, fiece zîmbet, fiece năzbîtie şi, desigur, nopţile albe cu studiul profund şi mult. Acum e studentă deja, iar eu m-am transferat în liceul de care v-am narat ceva mai devreme. Aici le-am cunoscut şi pe fete: Mariana, Natalia, Rodica şi Cristina. De curînd, au apărut în viaţa mea încă două sufleţele: Vera şi Ana. O gaşcă sănătoasă de fete aş spune, care îmbină perfect studiul cu recreaţia sau…mai puţin perfect, astfel cum studiul acaparează timpul liber.
Mariana e firea clasic romantică, e gata mereu să-ţi şteargă lacrimile şi să te mîngîie. Este soră cu Rodica şi chiar poţi stabili între ele analogii fixe.Ambele vesele, însă zîmbetul e atît de fin, încît te înduioşează.
Natalia…prima persoană care m-a luat de mînă cînd am venit aici.Deseori simt intersecţia valurilor pe care plutim, ne regăsim cu aceleaşi concepţii şi unde energetice,ei îi destăinui activităţile mele, iar împreună cu Mariana îmi urmăresc paşii.Natalia m-a condus spre o altă prietenie frumoasă, ea a fost o punte de conexiune între mine şi un bun prieten ,Igor.
Igor este tînărul cu suflet elfic, care mi-a readus emotivitatea şi cheia de la uşa gîndurilor şi reflecţiilor mele. Este cel care mi-a spus: ,,Doina dragă, lasă blog-ul şi începe să scrii o carte!”.L-am ascultat, de obicei, eu îl ascult, îi urmez sfaturile şi nu-mi pare rău de asta.În scurt timp, m-a învăţat să simt energia proprie curgînd prin liniile fiinţei.
Cristina-optimistă şi senină, rebelă aş putea spune. E cea care ştie să capteze în pozele-i momente unice, detalii semnificative, deşi neobservate de mulţi, am învăţat de la ea să le stabilesc în vizoru-mi.E o persoană neutră, însă cu tendinţe partitive.
Vera şi Ana sau, cum le spun eu, Veruţa şi Anişoara, mi-au călăuzit acţiunile de carieră, în care le-am cunoscut aproape.Persoane fără naivitate, însă visătoare şi luminoase.
Nu zic că nu avem vicii, însă combinăm viaţa cu dragoste şi cusururile se atenuează.Poate veţi zice :,,Iat-o, nu ştie ce-i viaţa încă, dar s-a apucat de criticat” (am avut ocazia să aud o chestie de asta în adresa mea). Nu mă consider deloc perfectă, sunt chiar viciată, însă le privesc defectelor în ochi şi stabilesc control asupra lor, mă veţi cunoaşte mai bine spre final.
Mă consider o persoană civică, am spirit şi tendinţe de patriot. Pînă nu demult aveam un interes de politic, însă îmi zicea mie cineva cîndva:,,Doina, politicul e o chestie murdară, te vei sătura odată şi-o dată"...mda, politicul în RM e chiar straniu de tot şi Nimic Sfînt. Dacă pînă acum accesam rubrica Politic şi citeam minuţios fiecare articol, în plus verificam diverse site-uri pentru crearea viziunii mai largi, la etapa actuală mă uit doar Ce mai nou în linii generale, după care mă amuz pe seama politicienilor care se trimit care şi unde, se ceartă, se împart, se despart, visează să ajungă preşedinte pentru o îmbogăţire rapidă, fac întîlniri şi discuţii ,,la un ceai".De la toate astea ţi se face nod în gît, iar acest nod dispare doar cu activităţile civice pe care le practici, măcar nu stai cu mîinile în sîn şi te uiţi cum se duce de rîpă administraţia şi societatea, încă într-o mică măsură, încerci să ajuţi cu ceva în speranţa că, undeva, se află şi scăparea. Politica şi destinul omenirii sunt modelate de oameni fără idei şi fără măreţie.Oamenii care au măreţie în interiorul lor nu intră în politică. (Albert Camus)
Deja vreţi să mă întrebaţi ce vreau să devin? Hai că tot Ministru al Sănătăţii.Situaţia o ştim, dar nu trebuie să lăsăm mîinile în jos. Hai,Tineri, să facem să fie bine!
IV
Vă scriu acum din prima zi a anului 2012.Şi chiar astă-noapte am sărbătorit Revelionul în aceeaşi vacanţă oarbă. Acum chiar e şubredă de tot, acum două zile am ajuns acasă şi mîine merg iar la liceu. De ce? Vă ziceam în capitolul anterior de Anişoara, păi iată că împreună suntem parte din Comitetul Organizatoric al Concursului Internaţional ,,Şcoala Viitorilor Olimpici”. Da…ştiu, se cam înşiră titlul, dar noi îi zicem ŞVO (eu şi Ana îl mai numim masticator de vacanţe şi declanşatorul nopţilor albe).În ciuda muncii depuse, însă, noi suntem mulţumite de această activitate şi chiar ne distrăm, luînd în consideraţie faptul că luăm cunoştinţă cu multe alte persoane interesate de ştiinţă. Ciocolată Milka şi programul Adobe, multe diplome şi biscuiţi, liste întregi de elevi şi ceşti de cafea, glume fără capăt sau amuzamentul amicului nostru Cristian şi muzică rock sau piano,date ştiinţifice şi chipuri inteligente - cam asta e pentru noi o zi de organizare a ŞVO-ului, plus experienţă tare şi destăinuiri imprevizibile cu profesorii dragi de matematică, organizatori principali, d.Eftodii şi d.Baltag.
Vă întrebaţi cum a luat sfîrşit primul semestru? Cu tezele date şi cu mediile scoase, dar asta e mai mult academic. Sfîrşitul primului semestru, însă, a însemnat un party superb în liceu şi noaptea de Crăciun cu fetele, care s-a petrecut aşa cum a şi fost preconizată. M-am înălţat în clinchetul clopoţeilor, am cîntat colinzi, am făcut teatru, am povestit şi am dansat în mulţimea de zîmbete ale LAŞM-iştilor dornici de vacanţă sau…pur şi simplu în mulţimea de zîmbete cu şi fără motiv.În ultima zi a avut loc un flash mob, împreună cu alţi colegi, am realizat un dans de sărbătoare în comun, a fost distractiv.Mai puţin distractiv e materialul dat pentru însuşire şi temele de acasă, dar cum fără..sunt lucruri primordiale.
Un moment ce mi s-a înscris adînc în amintire este ,,plimbarea” mea cu 6 prieteni şi colegi din liceu, prin care am avut menirea de a colinda şi a ura toate Instituţiile Academiei de Ştiinţe şi Ministerele din RM. M-am simţit atunci de-a poporului, în formă naţională şi cu limba română pe buze, valorificînd mirificile tradiţii ale sărbătorilor de iarnă.
Era aseară tîrziu cînd am mers cu scumpa mamă să împodobim brăduţii de afară. Nu-mi imaginam cît de fantastic este acest ritual la lumina slabă a lanternei, sub proiecţia lunii ca coaja de portocală.Ne-am jucat cu globurile, am înşirat dulce argintul colorat şi sclipitor,am fredonat melodii pufoase ca neaua, aşteptarea căreia devine tot mai nerăbdătoare.Şi acum îmi sună în urechi:,,La Vefleem colo-n jos, Cerul arde luminos…” sau ,,Jingle bells,jingle bells…”. Îmi amintesc cum am mers cu colegii de clasă, pe la sfîrşit de decembrie, la bradul din centrul capitalei, ne-am luat de mîini lîngă el, cuprinşi de magie şi bucurie, şi am cîntat în unison:,,O brad frumos, o brad frumos cu cetina tot verde”.Ne priveau zeci de ochi miraţi şi parcă treziţi din obişnuitul itinerariu posac în care se găseau.Apoi, în drum spre cămin, uitaţi de nevoi şi reguli, am dat glas rîndurilor din numeroase melodii:,,Colindăm,colindăm iarna pe la uşi, pe la fereşti”.
În altă zi, la fel de superbă, ne-am lăsat inundate cu fetele de numeroasele daruri împachetate cu hîrtie colorată şi lentă atrăgătoare, am lăsat luminiţele să ne înfăşoare, ne-am felicitat, ne-am îmbrăţişat.Şi pentru că,în liceu, fiecare din noi a fost îngeraşul unui coleg, ne-am făcut cadouri şi am zis:,,La mulţi ani de la Îngeraşul tău!”. Eu am fost îngeraşul unui băiat din a 12-a , Alex, viitor biolog şi el, ah…mereu pus pe şotii, sper că a fost lovit de zîmbet cînd şi-a văzut surpriza, pe care spiriduşii liceului l-au luat de sub bradul din hol şi i l-au dus în cameră. În patul meu am găsit şi eu cadouri, au…cîtă satisfacţie a creat acel gest, cîtă încîntare în ochii tuturor.
Totuşi e minunat să faci daruri celor apropiaţi. În acest an, am scris chiar şi scrisoare Moşului.Nu…nu cred în Moş Crăciun, dar copilăria mea a fost plină de acest personaj, nu pentru că părinţii mei doreau să-mi cumpere dragostea prin cadouri, ci pentru că mă făcea să mă simt ca parte din poveste.În anul trecut, micuţa mea Ariana m-a pus să scriu şi eu o astfel de scrisoare, mi-a luat-o în mînuţa-i drăgălaşă şi a pus-o sub brad. Sunt şi eu uimită, dar mi s-au împlinit toate cele trei dorinţe fixate. Anul acesta am decis să încerc din nou. Am scris, am împachetat şi am pus-o sub brăduţ.Ce mai rîdea tăticul de mine, dar nicidecum nu mi-a adus critică, m-a lăsat să-mi trăiesc basmul.
Doamne…cîte urări de bine! Am înţeles aseară că am foarte mulţi prieteni pe care îi iubesc. Anul Nou e o chestie a timpului care remarcă nemurirea şi noi o sărbătorim, unii, care visează la veşnicie, o fac inconştient. Şi totuşi e atît de straniu, strigăm că trece timpul, afirmăm cu grea respiraţie că totul e trecător, dar sărbătorim perindarea anilor.Şi Crăciunul? Conform calendarului gregorian,Naşterea Domnului se celebrează la 25 decembrie, iar conform celui iulian – la 7 ianuarie. Dar cum zicea şi Igor:,,Totuşi,Isus Hristos s-a născut o singură dată!”.Multe nu voi putea înţelege, dar nici nu încerc să caut prea multe răspunsuri, căci mă pot rătăci în semne interogative, la un moment dat. Îmi zicea demult o profesoară:,, Cît trăieşte, omul trebuie să lase o urmă după sine, căci dacă nu lasă, înseamnă că a trăit în zadar şi nimeni nu-l va ţine minte”. Scopul meu nu este să intru în istorie, dar aş vrea să las o urmă ce va succede din scopurile mele.
Sunt un fulg de nea, zbor peste cîmpuri de ceai şi am vise din vanilie…iată care va fi descrierea mea succintă de-acum.Nu e filosofică, dar cere analiză şi imaginaţie.Aş mai completa cu: merg în la şi si, gîndesc cu gust de portocale şi vorbesc în aromă de ciocolată. Le puteţi pune într-un întreg? Şi mie mi se părea imposibil, dar m-am uitat la mine de undeva dintr-o parte şi am văzut că sunt mutant în interior.Încercaţi şi voi să vă priviţi, să vă îmbrăţişaţi, să vă asociaţi arome şi culori, ca să-ţi înţelegi visele trebuie să te cunoşti, cunoaşterea de sine e totuşi o artă.
Ora 24:00 şi spuma se prelinge în pahare.Tronc! Tronc! E deja 2012.Stau cu părinţii la masă şi lăsăm să crească aura energizantă din aceşti pereţi, iar eu îmi strîng ideile călătoare şi îi privesc cu drag, trimiţînd stropi de lumină.
Casă, dulce casă…
