Încrederea

        Și cel mai dificil și neastîmpărat lucru, totuși, în relația persoană-persoană este ÎNCREDEREA! Azi este...mâine nu mai ești sigur dacă merită s-o dăruiești cuiva, ajungând să crezi la faptul că nimănui nu-i pasă, toți derulează pe linii paralele, iar tu ești corpul de referință.
     De fapt, natura umană e constituită din doi poli : cel care-l determină la sinceritate și devotament și încă unul - care transformă corpul dat în trădător și laș (pușlama dacă să luăm o cale directă). Asupra acestui subregn domină, desigur, un regn, clasificare majoră : oameni și monumente. Oamenii sunt cei care reușesc să modereze cu polul negativ, lăsând ca parte din personalitate capacitatea de a menține o prietenie. Monumentele nu sunt altceva decât niște paraziți cu chip de om. Aceștia dețin un simț al actoriei distins, un comportament selecționat în dependență de necesitatea față de om și capacitatea de a trimite necenzurat și a bîrfi de fiecare dată când nu poate parazita. 
       Deși sistematica umană e mult mai largă și variată, totuși toți rămân a fi doar niște episoade din viața fiecăruia, astfel încît, deși are nuanțe de egoism, trebuie să ne pese de noi înșine, iar cel mai de încredere tovarăș de discuție să fie propria noastră conștiință, iar mare noroc e pe capul celor din specia Oameni, dacă reușesc să se descopere reciproc, la ei procesul ar decurge într-un mod sănătos.
      La etapa actuală, imposibilul lovește codul ce ar deosebi Omul de Monument.
     Îmi pare sincer rău pentru cei care au avut Oameni lângă ei și s-au ales cu un cimitir!

Ce este dorul

Ce este dorul? ...
Momentul infectat de viruși ce scurmă în suflet, amintindu-ți că undeva, pierduți în spațiu și timp, se află oameni de care te leagă scumpe amintiri.
Dorul este starea în care inima plînge și mintea dansează, în care fiorii îți provoacă o dulce amorțeală și te trimit la imaginație, la speranță.

Ce-ar fi...

Cum e să te simți străin ție însuți,

Să fii reîncarnat în muțenia unei lebede,

Să te lași pradă veninului din sufletu-ți,

Să miști pe idei și senzații șubrede...

Să urli-să nu fii auzit,să te uiți-să nu fii văzut,

Să iubești-să apari ca o semință rea,goală

Și ultimul suflu să-ți fie sărat,băut,

Să te lovești cu pete de o albă coală!

Evadare

Eter...Un licurici se lovește de stele,

Deși luminează,îi sunt totuși străine...

Doar firele negre-ale nopții atîrnă rebele

Alungă vise duioase,insomnii păgâne.

Stai,stai martor demiurgic,neastâmpărat,

Strigă-mi secretul nemuritoarei creații!

Îmi simt orice gând-afumat inculpat...

Tu, creatorule,nu-mi sugera aspirații!

Evadare,evadare,e miros de libertate,

Se rup,izbucnesc gratiile din oțel - 

Te vreau nemărginire,zveltă superioritate,

Sinapse și sânge tot pier în măcel.