Privire în suflet

     Aşteptarea nu a încîntat niciodată pe nimeni... Chiar dacă, DACĂ, ea ascunde ceva frumos şi încîntător. Suntem nerăbdători? Eu cred, totuşi, că extenuarea e cea care ne ştirbeşte din puterea de a aştepta. Suntem obosiţi de probleme, suntem obosiţi de însăşi clipa dedicată mercantilismului indispensabil, de feţe sub mască şi vorbe goale, fîlfîind în dezordonarea gîndului. 
    Cel mai dureros este atunci cînd aşteptarea te conduce la dezamăgire, demotivare. Dezamăgirea arde şi alungă încrederea, încrederea în oameni. Începi să-ţi fie frică de ei, de oameni, semnalezi în ochii lor orice picătură de făţărnicie, nesinceritate. Astfel umbli şi cauţi un antidot, îţi reverşi disperarea în supărare şi, pentru o eventuală răzbunare, începi să fii ca ei. Dar preţul e mare, acest pas îţi cere demnitatea şi adevăratul zîmbet, îţi cere personalitatea. Să rămîi tu însuţi, însăţi? Asta înseamnă să fii ignorat(ă)! Da! Ignorat(ă)! Însă de cei care nu te merită! Ei nu te preţuiesc pentru ceea ce eşti TU, deci ei nu sunt pentru tine. Eh, dar speranţa adună toate aspiraţiile şi înaintează spre inimă, unde spulberă, pînă la următorul incendiu, esenţa frazei : ,,Dacă nu te preţuiesc, lasă-i!".
    Totuşi... timpul limită deschide toate cărţile. Timpul limită vindecă. Dacă se lungeşte, însă, şterge vieţi din vieţile altora....