Speranţa e a naibii de inutilă uneori...Dar dezamăgirile, dezamăgirile sunt cele care ne oferă înţelepciunea. Şi ce este înţelepciunea? Este putere. Rişti-câştigi, rişti şi nu câştigi-devii mai înţelept.

Îmi pare rău să vă anunţ...dar, dar IUBIRE NU EXISTĂ!!!
Iubirea nu există pentru cei ce nu cred în ea, pentru cei care se lasă pradă plăcerilor corporale, pentru cei care îşi spun mereu că ,,sunt nişte singuratici". Nu vă prostiţi, aşa nu veţi deveni genii, şi nici cool nu veţi fi... Cineva spunea: ,,Dragostea e ca şi apa, nu trebuie să te temi de ea doar pentru că nu ştii a înota :) "

Nu ruga stelele căzătoare să-ţi îndeplinească dorinţele, fă-ţi un serviciu şi adă-le singur la realitate, ridicând astfel la cer noi stele!

Puţini oameni ştiu să trăiască şi atunci când întrebi pe cineva ,,ce mai faci", primeşti răspunsul ,,trăiesc, pur şi simplu trăiesc", să ştiţi cu omul are curaj. A nu trece pur şi simplu prin viaţă...asta înseamnă a trăi :)

Da...nisipul se scurge printre degete, nisipul trece printre pietre...dar praful oricum îşi lasă.

Sunt...

     Nu sunt mag...şi nici prezicătoare. Nu sunt fum...şi nici sperietoare. Nu sunt atotştiutor....şi nici o simplă trecătoare. Sunt un punct în galaxie, sunt carne şi oase, sunt mii de gânduri, sunt om. Ceea ce am eu este un trecut şi mulţi paşi pentru prezent.

Ia-mă vântule...

                 
Ia-mă vântule
Şi-nfioară-mi mădularele.
Ia-mă vântule
Ca să nu-mi simt picioarele.

         Ia-mă vântule                                          
         Să plutim spre locul de taină.
         Ia-mă vântule
        Din gaze şi frunze să-mi faci o haină.      
         
         În prospeţime m-aş îneca,
         
                  În libertate m-aş fereca...

Magie

Magia nu se înmatriculează în cristalin,

Magia nu-ţi apucă mâna şi te pişcă ca să te trezeşti,

Magia nu vine la tine şi-ţi spune ,, Salut,am venit să te fac fericit"

magia e în tine! Tu eşti o magie! Descoper-o şi întreţine-o!!!!

Universul în poze (2)

 


 

 






 
  

Aliaj de cuvinte

                                  Paradis. Haos. Putere.
                                  Pământ. Descoperiri. Durere.
                                  Privire. Trecut. Inspirare.
                                  Prezent. Mister. Culoare...
                                             Trăieşti, trăindu-ţi încântarea,
                                             Visezi, visându-ţi realizarea...

Amintiri...

Raze de lună dizolvă oglinda geamului,

Raze de lună străpung coroana neamului...

Lumina oarbă începe să semene amintiri,

E noapte, un început de vis în adormiri.

   Chip pal absoarbe zeama din stele,

   Pe ochii aprinşi veghează pleoape rebele.

   Întunericul răsună prin pletele cu vise grele, 

   Amintiri...amintiri perindă în filmul alb-negru...

 

Cu bună dimineaţa :)

Începe ziua cu recunoştinţă, recunoştinţa că viaţa ţi-a oferit şansa să respiri...

Începe ziua cu mângâiere, mângâierea sufletului însetat de existenţă...

Începe ziua cu dragoste, dragoste faţă de ceea ce ai trăit şi ai construit cu atâta dăruire...

Începe ziua cu zâmbet, semn al profunzimii din inima ta. Eşti om, deci ştii să simţi...

Începe ziua cu o ceaşcă, o ceaşcă de planuri şi scopuri atât de dragi ţie...

Începe ziua frumos, căci frumos vei trece prin ea!

Cugetări...

     Mă-ntreb câte secole încap într-o clipă, mă-ntreb câte sentimente încap într-o singură inimă, câte gânduri într-o singură minte, câtă trufie într-o singură conştiinţă sortită putrezirii...Răspunsul ar fi : o Multitudine!!!

     Nu doar materialul şi carnea încep de la un atom cu structura sa ,,cosmică", ci şi spiritualul deţine miliarde de particule, miliarde pe care omul, la o adică, nu le suportă atât de uşor, pentru că sunt atât de diferite, atât de diversificate în propria existenţă. 

      De ce nu s-a inventat încă o formulă care să calculeze cantitatea de particule din sufletul şi conştiinţa unui om? Pentru că ştiinţa nu poate înţelege infinitul...

Sărută-mă ploaie!

Mă târâi prin spirituala argilă crăpată,

Îmi deschid braţele şi eliberez o rugă --

Provizia de simţuri e deacum secată,

Mi-am pus sentimentele pe fugă...

      Ochi-mi absorb întreaga celestă orbire ,

      E fierbinte, fatal de năbuşitoare,

      Un gând apocaliptic de fericire

      Îşi ţipă ,,Sărută-mă ploaie"!

Ah, un strop, doi stropi, o mie!

M-aruncă pe pământul ud şi flămând,

Sunt eu, în ploaie, în raiul din mine,

Cu sufletu-mi deschis murmurând...

    

     

Muzica ştie multe...

Dragii mei, aş vrea să vă arăt o piesă care m-a mişcat  mult... Ascultaţi-o! Sper să ajungă şi la voi!!!

"Carnival Of Rust"

D' you breathe the name of your saviour in your hour of need,
And taste the blame if the flavor should remind you of greed?
Of implication, insinuation and ill will, 'til you cannot lie still,
In all this turmoil, before red cape and foil come closing in for a kill

Come feed the rain
'cause I'm thirsty for your love dancing underneath the skies of lust
Yeah, feed the rain
'cause without your love my life ain't nothing but this carnival of rust

It's all a game, avoiding failure, when true colors will bleed
All in the name of misbehavior and the things we don't need
I lust for after no disaster can touch, touch us anymore
And more than ever, I hope to never fall, where enough is not the same it was before

Come feed the rain...
'cause I'm thirsty for your love dancing underneath the skies of lust
Yeah, feed the rain
'cause without your love my life ain't nothing but this carnival of rust
Yeah, feed the rain
'cause I'm thirsty for your love dancing underneath the skies of lust
Yeah, feed the rain
'cause without your love my life ain't nothing but this carnival of rust

Don't walk away, don't walk away, oh, when the world is burning
Don't walk away, don't walk away, oh, when the heart is yearning
Don't walk away, don't walk away, oh, when the world is burning
Don't walk away, don't walk away, oh, when the heart is yearning

Prezentul construieşte viitor ;)

Întind aripile şi fac o rană pe un nor,

E o rană vaporoasă, cu sentimente plutitoare.

Curenţii de aer aruncă stropi în al meu zbor,

Iar aripile rănesc tot mai străduitoare.

      

Pupile dilatate îmbrăţişează orizontul,

      Seninul a început să picure sânge,

      Penele se înmoaie, nu pot să ating pământul,

      Nourii nu se vindecă, iar cerul plânge.

Mă întorc şi învelesc rănile cu respiraţie,

Îmi fur din secole pentru a salva timpul lor,

M-am blocat aici într-o continuă revelaţie,

Îmi spăl zborul de sânge, 

                               repar ca să nu mă prăbuşesc.....

Viaţă orange...

Mă scald în suc de portocale, 

Arunc în el gânduri banale,

Îmbălsămata conştiinţă se desfată,

În portocale am înfipt inima toată...

Moment

Tălpi grele calcă-n stranii amintiri,

Perdele negre anunţă sfârşitul,

Nu-i moarte de carne, ci-s pustiiri

În sufletul ce a cuprins Pământul...

Poveste...poveste

   Dragii mei, ştiu că sună amuzant, dar eu chiar aş vrea să vă amuz şi să vă prezint o poveste, pe care o alcătuisem eu pentru un concurs. Deci, iat-o!!!!

                       Povestea unei elfe



         Cică a fost o vreme când pletele din mături străpungeau văzduhul, iar pomii își purtau rădăcinile, când furnicile construiau locuințe în pietre, iar umbla umbla fără coadă, atunci, într-un castel de pe Bulevardul Mentolaților, numit astfel pentru padurea enormă de mentă, trăia Dinisia, o fată mică cu ochii mari, albaștri și luminoși.
        Această fetiță nu-și cunoaște trecutul, dar  știe  un singur lucru: persoana care a crescut-o și are toată puterea asupra ei, este alchimicul Carboniferius, mereu negru de fumul substanțelor sale vrăjitorești și malefice.
        Zile-ntregi Dinisia se plimbă pe străzile pavate și pline de crăpături, despre care, alchimicul zice că sunt făcute de ghearele rinovulturilor, niște ulii cu capul de unicorn. Dinisia, însă, nu se încumetă să creadă toate grozăviile așa-zisului său tată, căci deține un puternic simț interior de existență totală a pacificului și neprihănitului, cu excepția alchimicului. Deseori, fetița noastră merge și în Pădurea de Mentă, a cărei aromă îmbătătoare îi mângâie simțurile. Ea are, însă,  și o mare aptitudine, cunoaște limbajul plantelor și viețuitoarelor, cărora le destăinuie toate tainele sufletului său. Ramurile îi făuresc cosițe din părul moale și roșcat, râul îi povestește despre peisajele de dincolo de bulevard, vulpea-i scîncește în palme că a tras-o ursul pe sfoară și ea a rămas fără minunăția-i stufoasă. Astfel decurge clipa Dinisiei: ziua culege înțelepciunea Naturii, iar noaptea plânge de țipetele și lumea pe care i-o creează Carboniferius.
         În fiece noapte, acest scârbos vrăjitor își pune în funcție planurile atât de teribile pentru Dinisia, căci din Sala Interzisă se aud strigăte și blesteme, plînsete și implorări de cruțare. În fiece noapte prin tot sumbrul castel se aude: ,,Sunt nemilostiv, sunt cel mai urât dintre urâți și cel mai puternic dintre atotputernici, sunt cel care va pune capăt Dinastiei Elves!”.
         Vă veți întreba, dragii mei, cine sunt cei din Dinastia Elves? Mmmm...Este lumea cu o aură perfectă, născută din multă dragoste și armonie. Este raiul din inima pământului, unde de dimineață și până seară răsună dulce muzica, note vesele și gingașe  zburdă printre privirile elfilor. Aceste creaturi au în sângele lor semnul războinicilor  și făuritorilor de pace, semnul de fii ai naturii și protectori ai divinității. Casele lor nu reprezintă castele cu ogrăzi din aur, ci minipalate cu aromă de lemn, împletite de liane cu un verde accentuat. Acoperișurile sunt modelate din pânze inocente de păianjen, întinse ca niște plapume extrem de fine, peste care se așează zeci de fluturi mov, precum niște safire brodate în stofă. Podeaua din lemn rafinat e  învelită cu un covor țesut din petale de crizanteme  și frunze, încîntat de ici-colo de cîte un candelabru lucios cu lumânări înalte, ce răspândesc prin încăpere o lumină pală și caldă. Buchețele de lăcrămioare, aranjate pe mesele neregulate de sculpturile gotice, sorb razele de soare ce se refractă prin geamurile scobite în pereții scorțuroși. Aici elfii revin după o zi muncitoare și plină de oboseală, în care îngrijesc de păduri, curăță ape, modelează instrumente muzicale, iar tinerele elfe sădesc flori și le stropesc cu diverse vopsele, ornamentează gama de fluturi și buburuze, conferă luciu căsuțelor de melc și prepară licori magice.
         Acum să revenim în mintea lui Carboniferius. Nimeni nu-i știe destinul, nimeni nu vrea să-i privească în ochii bombați, cu pupilele  prea dilatate. Nici nu este ca orice alt vrăjitor doritor de a stăpâni Lumea, el visează să stăpânească întreg Universul, cerul și planetele, luna și soarele, de aceea are nevoie să ia în captivitate toți elfii, pentru a le prelua abilitățile magice. Astfel a răpit-o pe Dinisia, de la părinții ei, pe când era doar un prunc, știind că elfii vor veni cândva după ea și alchimicul îi va prinde-n capcană.
         Da! Dinisia este o elfă, o întruchipare a gingășiei, lucru despre care ea nici că-și dă seama. Toate abilitațile ei nu i se par stranii, căci nu cunoaște alți copii, chiar și semnul de pe spatele-i ca laptele, ce radiază la fiece plînset și lacrimă. Acest simbol nu e deloc obișnuit, e unul miraculos, constituit dintr-o linie șerpuitoare cu două cratimi oblice la mijloc, o combinare a două semnificații: armonie și haos. Dinisia încă ceva nu mai cunoaște despre sine... Ceva care chinuie toți locuitorii Bulevardului Mentolaților. Aici nu există noapte cu stele... Vă întrebați de ce? Vă zic eu, dragii mei! Pentru că fiece lacrimă de-a copilei noastre stinge câte-o stea de pe cer și, așa cum întreaga noapte ea sărmănica plânge de spaimă și milă, face să dispară toate stelele de pe cer.

            Iată că din nou e noapte și Dinisia s-a tupilat în odăița sa rece și plină de cenușă. Extenuată de nevoia zilei, în care a vindecat câteva frunze de mentă, copila se lasă dusă de o ușoară adormire, când deodată răsună prin tot castelul : ,,Blestemat să fii!”. Dar ah... nu este vocea lui Carboniferius. E ceva atât de...atât de dulce și neobișnuit, parcă ar fi ceva de-al ei! Niciodată curiozitatea nu a învăluit-o atât de puternic. A sărit repede în picioare, și-a scuturat abrupt rochița de dantelă înnegrită de cenușă și a pus mâna pe mânerul ușii, a deschis-o și a pornit pe scările din piatră ce duceau în Sala Interzisă. Vai! Frica îi străpunge inimioara, ce bate neliniștită, iar mânuțele încep să-i tremure. Să meargă mai departe? Asta ar însemna o pedeapsă crudă din partea alchimicului. Nu, nu se poate! Trebuie să se reîntoarcă! Însă întreg castelul a răsunat iar de acea voce : ,,Voi găsi prințesa și o voi lua de la tine, maleficule!”. Atunci, fără ca să se mai gândească, Dinisia a pornit prin tunelul umed, cu miros de mucegai și a intrat în Sala Interzisă. 
          S-a ascuns îndată după rafturile gigante, încărcate cu diverse sticluțe și aparate, suspensii fel de fel. A respirat de câteva ori adânc, și-a luat inima-n dinți și s-a apucat să analizez locul de unde a venit vocea. Și ce credeți că a văzut? 
Oh...un chip atât de luminos și atât de gingaș, ochi și obraji parcă ai ei, însă captivitatea cleștelor de fier și rânjetul lui Carboniferius pictau durerea pe acel chip. Își dorește atât de mult să îl poată salva, dar puterea ei nicicând  nu va învinge rigiditatea acelui clește și mânia alchimicului. Ce să facă? Cum să procedeze? La un moment dat, zărește o geantă împletită din liane, probabil a tânărului. Merge încet către ea și o deschide. Acolo nu găsește nimic deosebit, doar o scrisoare, pe care Dinisia îndată apucă s-o citească:
 ,,   Cavaler Igius! În numele Regelui și al Reginei ai Regatului Elves, Vă scriem cu rugămintea de a ne salva multiubita fiică din dominanța vrăjitorului de pe Bulevardul Mentolaților. Considerăm că istoria este bine cunoscută de d-ră. Avem încredere în vitejia și înțelepciunea ta, stimate! Rugăm, adă-ne-o pe Dinisia acasă!
      Cu mult respect și speranță, Regele și Regina! ”.
      Dinisia? Bulevardul Mentolaților? O, Doamne! Păi ea este, ea! Ea este prințesă și are părinți! Cât de mult își dorește mica prințesă să strige de fericire, dar nu se cuvine, căci se va da de gol. Așa… după o ușoară respirație, copila și-a regăsit liniștea interioară, însă neastîmpărul o cotropea tot mai extins și mai intens. Trebuie să-l ajute pe tînăr, trebuie! Astfel, Dinisia a ieșit din Sala Interzisă, atentă să nu fie observată și a fugit spre Pădurea de Mentă, locul unde nimeni și nimic n-o poate tulbura. S-a întîlnit cu toți prietenii ei, animăluțele și mentele, arborii și florile. Iată că se așază îmbujorată pe o cunună de scorburi și începe să le citească scrisoarea. Când, într-un moment, din mulțime se ivește un blondicel, pitic cu urechi mari și rotunzi, galben din cap pînă-n picioare, care declară:
- Scumpă fetiță, lumea despre care vorbești tu, se află la distanță de 3 Regate de aici. Știu unde  e și cum să ajungem într-acolo!
Fericită, Dinisia l-a sărutat pe blondicel, care deveni de-acum roșu de modestie, și-i adună pe toți într-un cerc, șoptindu-le:
- Dragii mei prieteni! Am o mare rugăminte! Mergeți în Regatul Elves și narați-le toată întîmplarea. Spuneți-le că eu sunt bine și-i aștept, dar  băiatul trimis de ei se află în captivitatea lui Carboniferius și are nevoie de ajutor. Mi-aș dori și eu să pot merge cu voi, dar tatăl vitreg îmi va simți absența.
Viețuitoarele au acceptat cu toată vitejia. Copacii au început să foșnească și să trimită veste și cerere de ajutor către către frații lor din alte colțuri ale Lumii, iar mentele și-au răspândit mesagerii parfumați prin tot bulevardul, pentru a ține sub control situația. Dinisia le-a mulțumit și s-a reîntors în sombrul castel.
         E miez de noapte și prințesa analizează tot ce a pus la cale în această zi. I se pare că totul e ideal, cu excepția semnului de pe spate care o frige rău de tot. Dar mai e ceva...trebuie să-l anunțe și pe tînăr de evadare. Cu o nouă doză de curaj, tînăra elfă merge spre monstruoasa sală. Nici c-a reușit să pătrundă în centru-i, când aude:
- Dinisia! Cât mă bucur să te văd!
Era tânărul, cu aceeași alarmă în voce, care tocmai i-a zis pe nume.
- Tu cine ești? îl întreabă Dinisia.
- Eu sunt elful Igius! Am venit să...
- Știu! îl întrerupe fata. Ți-am citit scrisoarea! spune Dinisia, aplecând ochii în semn de vinovăție.
- Regele și Regina plâng de dorul tău.
- Am trimis după ajutoare! Vor veni prietenii noștri, copiii naturii și locuitorii Regatului Elves, să ne salveze!
- Oh! Slavă ție, Doamne! Dar nu te temi că te va prinde vrăjitorul aici?
Nici nu apucă Igius să-și sfârșească fraza, când în sală se ivi Carboniferius, cu mâinile încordate și ochii ieșiți din orbite.
- Așa deci! urlă vrăjitorul. Fată obraznică și neascultătoare ce ești! Mi-ai ieșit din cuvânt, măscărit-o! Pedeapsă!!!!
Astfel, Dinisia nimeri și ea în clește lângă Igius. Nu au dormit toată noaptea, și-au vorbit, s-au cunoscut, iar prințesa și-a aflat tot trecutul, păstrînd același chip trist și aceeași încingere a simbolului.
          Carboniferius, mormăind, toată ziua pregătea licori îngrozitoare, din care ieșeau nori de fum și țipete. Uneori, mai trăgea cu ochii la cei doi elfi și le strângea cleștele, ceea ce le provoca o durere insuportabilă. Sprea seară, alchimicul le spune:
- A-ți face bine să vă ziceți ultima frază! Cum  se coboară noaptea, vă nimicesc! Voi prepara din voi o tinctură nemaipomenită, cu care voi depista toate gândurile elfilor.
Triumfător și isteric, acesta ieși din încăpere, târâindu-și mantia prăfuită.
          Orele s-au scurs apăsător de greu. Noaptea și-a-ntins haina negricioasă peste bulevard. Chipul umed de lacrimi al Dinisiei și acum a stins toate stelele.  Cu pași greoi și apăsați, alchimicul se îndreaptă spre locul suferinței, trântește ușa printr-o deschizătură enervantă și rânjește mulțumit. Strânge și mai mult cleștele, încât elfilor le vine să leșine, și strigă:
- În numele tuturor umbrelor și duhurilor setoase de inimi, aici pun capăt sorții voastre!
Deodată, prin încăpere s-a răspândit parfumul superb de mentă. Ah, e semn bun! Salvatorii sunt aici! Mii de pași se aud apropiindu-se, șârâitul rădăcinilor de arbori e tot mai pronunțat... Castelul e înconjurat! Printr-o învârtitură de baghetă, Regele Elifius a făcut să dispară acoperișul și toți au pătruns în încăperile castelului, cu excepția arborilor, ce străjuiau afară.
- Ahaha!!! Câți viteji! Câți elfi! Și toți grămăjoară la dispoziția mea! zice Carboniferius.
- Nici în visele tale, maleficule! și Regele își îndreaptă bagheta către vrăjitor, invocând cuvinte magice. Dar...nu funcționează! De ce n-apare lumina?!
- Ahaha!!! se  aude din nou râsul lui Carboniferius. Nu-ți mai funcționează bețișorul magic?
Regele nu putea să-nțeleagă ce i se întîmplă... Fără așteptare, elfii au trecut la atac. O ploaie de sulițe s-a năpustit asupra vrăjitorului, însă se topeau și nici nu ajungeau să-l lovească. Toți elfii, rând pe rând, se pomeneau în cleștele înfiorător. 
Când...din nou apare blondicelul:
- Maiestate, nu sunt stele pe cer!
Deci asta e! Puterea Regelui e minimă în lipsa stelelor. Astfel, se întoarce  către fiiculița sa repede și-i spune:
- Râzi scumpa mea, râzi!!! Fii fericită, suntem lângă tine!
Zâmbetul apăru îndată pe chipul Dinisiei, iar stelele începură să apară cu miile pe cer, chiar și semnul de pe spate încetă s-o mai ardă. 
           Fără zăbavă, Regele invocă iar cuvintele magice și îndreaptă bagheta către vrăjitor, care dispare ca un fum în lumina străpungătoare. Toate cleștele de fier s-au transformat în ciocolată și elfii au putut să se elibereze. Castelul străluci îndată și răsună de urale și voie bună!
           Bulevardul Mentolaților era plin de locuitori: astrologi, medici, mumii de-ale faraonilor mărinimoși,  centauri și multe alte creaturi. Cu toții admirau cerul înstelat, atât de așteptat și fermecător. Astrologii, în sfârșit, și-au putut pune în funcțiune hărțile stelare, indicându-le mumiilor steaua ce le va conduce la ele acasă, în Egipt, iar centaurii se lăsau călăuziți de constelațiile ce stau în capul străbunilor lor.


           Igius și Dinisia, odată eliberați, au mers împreună cu toți elfii în Regatul Elves. În fiece săptămână, prințesa noastră venea în bulevard și se plimba ca în copilărie. După ce Dinisia a crescut mai mare, Igius s-a căsătorit cu ea și trăiesc veșnic în armonie și fericire! Au jucat o nuntă de poveste, la care au invitat toți prietenii lor. Am fost chiar și eu acolo, iar ca amintire mi-am luat un buchețel de lăcrămioare, care se află lângă mine chiar și acum. Regele și Regina au declarat sărbătoare oficială, ziua în care l-au învins pe Carboniferius. În locul castelului au construit o minuată fântână, în care izvorăște puterea spirituală și energia. Pe lângă acea fântână am trecut și merg acolo de fiecare dată când am nevoie să inspir energie.

           Cât despre blondicel...ehehe, s-a îndrăgostit el  de o piticuță albastră, cu numele Smurphika,  pe care o iubește pînă la infinit.
            Iată așa, scumpii mei, ați aflat și această istorioară. Să nu credeți că e minciună...nu. nu! Elfii există și ei sunt cei care au grijă de mama-natură. Ajutați-i și voi! Și dacă îi veți întâlni pe Igius și Dinisia, în timp ce veți curăța pădurile, spune-ți-le că mie mi-i foarte dor de ei!!!

E de rău!

Gândiţi-vă bine!!!;);)